RELAŢIA PREDARE - ÎNVĂŢARE - EVALUARE

Raportând activitatea instructiv – educativă la cei doi participanţi principali,
învăţătorul şi elevii, s-a ajuns la teza caracterului bilateral al procesului de învăţamânt,
predarea şi învăţarea fiind considerate drept două laturi ale acestuia, care se
condiţionează reciproc formand o unitate.
În accepţia tradiţională se consideră că educatorul îl învaţă pe elev şi că
activitatea lui (a învăţătorului) se situează pe primul plan. Teoriile moderne (teoria
comunicării, a acţiunii eficiente, a conducerii ştiinţifice ş.a.) aplicate la învăţământ
pentru sporirea eficienţei acestuia, au condus la concluzia că elevul este agentul
principal, el fiind cel care învaţă sub îndrumarea şi cu sprijinul învăţătorului şi de
aceea, activitatea lui trebuie situată pe primul plan.
La rândul lor, teoria informaţiei, teoria feed - back - ului au scos în evidentă
importanţa cunoaşterii "paşilor mici" pe care-i face elevul în actul învăţării. Acesta a
condus la îmbogăţirea unităţii predare – învăţare cu activitatea de evaluare. Mergând
până la secvenţe limitate de activitate pe parcursul lecţiei, evaluarea oferă garanţie
pentru continuarea activităţii pe un teren sigur.
În concluzie, predarea – învăţarea - evaluarea sânt cele trei activităţi
fundamentale ce se desfăşoară în mod unitar în cadrul procesului de învăţământ.
Procesul de învăţământ este eficient numai atunci când cele trei acţiuni
LIDIA FLORENTINA PESCARU – 2010 – EVALUAREA ÎN INVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR 19
fundamentale ale sale, de natură instructiv – educativă, formează o unitate.
Procesul de învăţământ este, în esenţă, un proces de comunicare. Dialogul
permanent care se produce în clasă între învăţător şi elevi - uneori în mod expres
(comunicarea verbală), alteori în mod tacit (comunicarea non-verbală) - face ca
predarea, învăţarea şi evaluarea să funcţioneze în mod unitar ca o comunicare
pedagogică continuă. Aceasta a condus la necesitatea de a le exprima împreună.
În practică însă, de multe ori, ele sânt considerate ca activităţi independente, care
se produc succesiv în timp, aparţinând în exclusivitate învăţătorului (predarea) sau
elevilor (învăţarea). De aceea, în organizarea şi desfăşurarea activităţii didactice,
dirijarea şi controlul activităţii de învăţare nu-şi păstrează permanent ponderea
cuvenită; în timpul predării se consideră că actul învăţări încă nu funcţionează, şi cu
atât mai puţin cel al evaluării.
Unele elemente ale activităţii de învăţare apar încă de la începutul predării.
Chiar şi simpla recepţionare a informaţiilor prezintă prima etapă a învăţării. În măsura
în care elevul realizează înţelegerea, activitatea de învăţare se conjugă tot mai mult cu
cea de predare; ea atinge nivelul cel mai înalt atunci când elevii sunt solicitaţi să
colaboreze cu învăţătorul la analiza unor fenomene, elaborarea unor structuri cognitive,
efectuarea unor experienţe etc.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre evaluare. Fiecare pas de predare –
învăţare trebuie să se soldeze cu o achiziţie mai mare sau mai mică, un plus de
cunoaştere, de trăiri, în general cu un spor de experienţă (cognitivă, afectivă, senzorio -
motorie), care trebuie constatat şi evaluat. Au apărut unele modele care tind ca
activitatea de învăţare să se desfăşoare în timpul lecţiei, denumite învăţare completă
(totală, în clasă).
Pentru ca activitatea didactică să urmeze un demers care să garanteze reuşita,
trebuie acordată o grijă deosebită conceperii secvenţelor de instruire, urmărind
conjugarea firească a elementelor de predare cu cele de învăţare, încheiate cu
evaluarea.
Învăţătorul îi îndrumă şi-i conduce pe elevi la diverse surse de informare, odată
LIDIA FLORENTINA PESCARU – 2010 – EVALUAREA ÎN INVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR 20
cu achiziţionarea noilor cunoştinţe învăţându-i şi tehnicile de dobândire a acestora, de
investigare şi descoperire a lor. Educatorul elaborează o strategic didactică, un program
de acţiune cu obiective precise în care prefigurează comportamentul care urmează să
ajungă elevii prin parcurgerea fiecărei secvenţe de instruire şi a lecţiei întregi. În
programul de acţiuni pentru realizarea obiectivelor el are în vedere: clarificarea şi
precizarea performanţelor care vor fi realizate ( ce vor şti, ce vor simţi şi ce vor putea
face elevii în finalul acţiunii desfăşurate); gradarea progresivă a sarcinilor (dozarea
cunoştinţelor, ierarhizarea dificultăţilor); stimularea intereselor de cunoaştere ale
elevilor; evaluarea rezultatelor pentru stabilirea eficienţei pe care a avut-o activitatea
respectivă şi pentru reglarea în continuare a acţiunii de instruire.
Un loc important în obţinerea rezultatelor şcolare îl ocupă personalitatea
educatorului. De gradul lui de pregătire, de tactul pedagogic, de umanismul şi
dragostea lui faţă de cărţi, de modul cum se pregăteşte, dirijează şi evaluează
activitatea instructiv – educativă etc. depind în bună măsură rezultatele la învăţătură ale
elevilor.